Despre ascultarea in cabinetul de psihoterapie

Dupa prima sedinta de terapie, o noua clienta mi-a marturisit „Am plecat de aici mai
usurata. Desi sunt lucruri despre care am tot povestit si familiei si prietenilor, povestindu-
le aici, ceva a fost diferit.”
Ascultarea in cabinetul de psihoterapie este diferita de ascultarea din viata reala. Atunci
cand povestim prietenilor, familiei, partenerului de viata sau colegilor de servici despre
dificultatile cu care ne confruntam, suntem adesea intrerupti, primim sfaturi, iar povestea
noastra este interpretata prin filtrele de gandire si emotie ale celor care ne asculta.
Disponibilitatea celor care ne asculta este adesea partiala, ei gandindu-se la propriile
probleme si preocupari, in timp ce noi depanam povestea noastra. Iar mesajul nostru
este adesea reinterpretat prin filtrele de credinte ale persoanei din viata noastra si prin
filtrele de relatie si emotie pe care le are deja cu noi. Fiind deja in relatie cu persoana
respectiva (relatie de cuplu, mama- copil, prietenie, colegi de birou), obligatiile si
structura emotionala a relatiei deja existente incarca mesajul de semnificatii care
bruiaza.
In cabinetul de psihoterapie, terapeutul este prezent 100% pentru client si povestea sa.
Povestea curge fara a fi intrerupta, fara a fi interpretata. Prin procesul propriu de
dezvoltare personala, terapeutul si-a curatat propriile filtre de gandire si emotie, fiind
pregatit sa intre in realitatatea clientului si sa asculte provestea sa, din interior. Clientul
isi dezveleste suferinta intr-un mediul emotional sigur, in care nu exista asteptari, nu
este judecat si masurat si nu primeste sfaturi dintr-o alta realitate psihologica.
Ascultarea in prezenta, empatie si non-judecata este cea mai puternica tehnica pe care
o folosim in cabinet. Pentru ca vindecarea presupune ca suferinta noastra sa fie vazuta,
cu adevarat vazuta si continuta de catre un alt suflet.
24 septembrie 2019 (fara poza)
Despre puterea obisnuintei
Noi oamenii suntem sclavii obisnuintei. Si din pacate, vom alege obisnuinta, in
detrimentul lucrurilor care ne fac bine. Daca ne-am obisnuit cu iubirea asezonata cu
violenta, vom cauta violenta. Daca ne-am obisnuit cu iubirea prin indiferenta, vom cauta
indiferenta.

Creierul copilului absoarbe de mic, moduri de a fi in lume si a viata, pe care le considera
unice si univoce. El isi observa parintii si pentru ca in primii ani de viata, parintii sunt
unicul lui univers, considera ca felul in care parintii lui se raporteaza la viata si la ceilalti,
sunt singurele moduri in care poate fi in aceasta lume. El invata sa isi gestioneze
frustrarile, sa se raporteze la munca si la efort, sa creeze si sa intretina relatii cu ceilalti,
fix la fel cum fac parintii lui.
La nivel neuronal, toate acestea inseamna legaturi bine batatorite in creier, care il vor
conduce pe copil catre acelasi tip de parteneri, acelasi tip de relatii, acelasi fel de a fi in
viata si in lume. Desi toate aceste modele relationale vor conduce mai devreme sau mai
tarziu la suferinta, copilul, devenit tanar si apoi adult, va alege suferinta in detrimentul
eliberarii si cunoscutul in detrimentul noului.
In cabinetul de terapie invatam sa facem distincia intre obisnuit si bun, intre cunoscut si
util. Clientul, cu ajutorul psihoterapeutului, isi vede patternurile create din obisnuinta,
modalitatile in care acestea ii produc suferinta si poate decide sa se elibereze de
acestea, pasind in necunoscut si incepand adevaratul proces de crestere.